- Care e jocul tău preferat din copilărie? Dar din adolescenţă?
- Mi-am petrecut copilăria la ţară, într-o localitate din nordul Dobrogei, spre podiş; aşadar mult praf, veri lungi, ierni la fel de lungi, toamne lungi, primăveri lungi… realizez că am avut o copilărie îndelungă. În primul rând jocul de fotbal. Era ceva mai mult decât serios. Fiind un decreţel, am prins un moment istoric în care satul meu era plin de copii. Aşadar, funcţiona un adevărat campionat „interstradal”. Puţin fotbal, multă pasiune – ca în Liga I. Apoi ne plăcea să tragem cu praştia. Nu în păsări cât unii în alţii… construiam cazemate niciodată suficient de bine apărate încât luptele să nu se termine cu răni adevărate. Uf, şi acum am un semn la bărbie. În adolescenţă, în schimb… nu-mi amintesc mare lucru… eram la liceu, erau ultimii ani ai comunismului (cei mai urâţi), nu-mi amintesc mare lucru. Sau poate că nu vreau.
- Când te întâlneşti cu primii tăi prieteni despre ce vorbiţi? Despre trecut sau despre prezent?
- Curios, mă întâlnesc cu mulţi prieteni din copilărie în perioada aceasta, oameni care dispăruseră din viaţa mea de multă vreme. Nu vorbim nimic despre trecut, despre copilărie sau despre întâmplări de atunci, parcă nici n-au existat. Deşi cred că tuturor li se întâmplă ceea ce mi se întâmplă şi mie – am izolat copilăria mea într-un Paradis propriu şi nu permit nimănui să pătrundă acolo altfel decât prin filtrul propriilor mele amintiri. Poate părea egoist, dar cel puţin pentru mine e locul de unde primesc energie, e centrala mea atomică. Asta ar mai lipsi, un atentat acolo. În schimb vorbim despre prezent şi despre acţiuni iminente. Prin training-ul meu finanţist, leg repede o conversaţie, pentru că fiecare are nevoie de un credit, de un card sau pur şi simplu de un sfat. Despre scris sunt foarte rar întrebat. A, şi ne înjurăm cu sete – e ca un cod, un semn că suntem în continuare prieteni, că e ceva comun dincolo de maturităţile noastre egoiste.
- Sportul preferat? Ce sport pe care-l urmăreşti la TV ai vrea să cunoşti, să practici (de ce)?
- Ca practicant, sportul preferat rămâne fotbalul. N-am mai atins de ani buni un balon, dar ştiu că şi acum l-aş lovi puternic şi precis. În adolescenţă am fost legitimat la echipa sătească, unde activam ca atacant. Eram un soi de Piţurcă – ratam exasperant dar şi înscriam spectaculos. Apoi în liceu m-am înscris la volei, dar nu prea mi-a plăcut. La fel şi baschetul – l-am jucat obligatoriu la orele de sport, fără să-mi provoace nici un clymax. Cred, însă, că aş fi fost un bun atlet fondist. Îmi plăcea să alerg, nu aveam alt mod de înaintare decât fuga. Învăţasem cum se face, ştiam să-mi depăşesc punctul mort, ştiam să respir, ştiam cum să calc, eram rezistent. Probabil că dacă la Tulcea ar fi existat vreun club serios de atletism aş fi ajuns în mod natural acolo. Cred că aş fi avut şi rezultate.
- Ce chestie n-ai face, dar l-ai pus pe vreun personaj de-al tău să facă (oarecum în locul tău)?
- Să mă relaxez. De fapt, aş face-o, dar nu mă pricep.
- Care e profesia pe care ai face-o cu plăcere? O profesie hobby care te-ar face fericit?
- Ceea ce fac acum fac cu plăcere. În general nu fac nimic dacă nu îmi place. E un caz fericit de om potrivit la un loc potrivit. Îmi place să relaţionez cu oamenii, să-i liniştesc când sunt nemulţumiţi şi să îi învăţ cum să-şi folosească banii. Sigur, dacă aş fi beat când ţi-aş răspunde la întrebări, aş spune că mi-ar plăcea să fiu un soi de Jack London: să scriu, să caut aur, să iubesc pe apucate şi la urmă, după ce le-aş fi trăit pe toate, să mă sinucid.
- Ce sentimente/stări te enervează?
- Sunt câteva. Nu-mi place să am dreptate. Sau nu atât de des. Când cineva luptă până la epuizare cu mine pentru o idee sau o convingere sau o informaţie pe care a cules-o de pe undeva, când devine conştient că a greşit şi când îmi spune, la final, simplu, „ah, da, ai dreptate”. Mă scoate din minţi, mă îmbătrâneşte. Nu-mi place să mi se pună pata pe vreo femeie fără ca ei să i se pună pata pe mine. Mă enervează persoanele care se ţin scai şi de care nu pot să mai scap. Mă enervează teribil lucrurile care nu-mi reuşesc. Mă enervează modul meu de a fi, stilul cu care pot rade într-o clipă construcţii savante şi care par durabile (mă refer la construcţiile între persoane, relaţiile), felul în care dispar când ţi-e lumea mai dragă şi reapar ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Ştiu că dezamăgesc şi nu-mi place.
- O faptă cu care te-ai lăuda în faţa copiilor tăi? Un eveniment care te-a avut în centru pe tine şi care i-a bucurat nespus pe părinţii tăi?
- Singurii care pot să-ţi vorbească despre vreo faptă bună sau impresionantă sunt chiar copiii mei. Ar fi ridicol să-ţi spun eu despre aşa ceva. În plus, un părinte cu capul pe umeri nu se laudă în faţa copiilor săi. Se vede că nu ai copii. Cât priveşte posibilele „fapte de arme” care să îi fi bucurat pe părinţii mei… nu ştiu, au fost destule. Ar trebui să îi întrebi pe ei, de fapt doar pe mama – tata e mort de multişor.
- Dacă ai cânta rock sau jazz, ai fi foarte sărac şi ţi s-ar propune să cânţi manele pentru mulţi bani ai accepta? Ce n-ai accepta ca scriitor?
- La întrebarea 1, nu. Şi să-ţi spun şi de ce. Dacă aş cânta rock sau jazz, aş face-o atât de bine încât nu aş avea cum să fiu sărac sau marginal. Aş fi un profesionist şi, desigur, n-aş trăi printre cârnaţii ăştia din România de tip: Holograf, Compact, Iris, Phoenix (pentru că sunt cârnaţi, să fiu iertat – când îi ascult îmi vine să frig o fleică şi să beau un vin ieftin). Pe de altă parte, după umila mea părere, artiştii săraci sunt artişti proşti. Artiştii buni sunt fie bogaţi, fie deja morţi. La întrebarea 2, nu ştiu, n-aş accepta să mă comenteze orice dudă absolventă de litere. Ştiu cum e. Ştiu câte cretine (sau chiar cretini) cu diplomă de literat se trezesc anual comentând literatură. Dar e un subiect care îmi provoacă greaţa.
- Dacă ţi s-ar da un premiu pe care nu l-ai merita (cel puţin nu mai mult decât cel de pe locul doi, pe care l-ai simpatiza de multă vreme) ce ai face?
- Nu există premiu nemeritat.
- Cum ai devenit ceea ce eşti acum?
- Aşa a trebuit să se întâmple. |
.jpg)
